Cele trei războaie paralele ale Ucrainei

Ucraina se confruntă, din 24 februarie 2022, cu războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei împotriva teritoriului său, al independenței sale, al însăși existenței sale ca stat și națiune suverană. S-a descurcat bine în absorbirea elementelor de bază ale războiului dar, așa cum nu era recomandată efuziunea și aplauzele timpuri în eliberarea masivă a teritoriului în 2022, așa nu e recomandabil pesimismul privind o situație mai delicată și presiune pe teren, în 2024. Da, această presiune rusă e evidentă, cu trupe aduse (și trimise la măcel, în linia întâi, carne de tun) de Putin în dorința de a marca data anexării Crimeii, a re-alegerii sale ca președinte și, mai nou, a zilei de 9 mai prin victorii substanțiale, oricât ar costa ele.

Ucraina se confrunta cu trei razboaie simultan FOTO Shutterstock

De ce Ucraina nu este Israel

Desigur, asta nu înseamnă că nu există acțiuni substanțiale și câștiguri substanțiale ale Ucrainei pe diferitele fronturi. Este un fapt că artileria și trupele suplimentare, din belșug, pe anumite porțiuni ale liniei de contact, crează presiune suficientă și se transformă în teritoriu câștigat pentru Rusia. Mai ales în condițiile unor deficite de capabilități ale apărării anti-aeriene și muniție ucrainene și a unei abundențe de lovituri de artilerie a Rusiei asupra liniei de contact. Dar poate mai preocupante sunt cele din spatele frontului, lovind rețeaua energetică a țării, de data aceasta la capitolul producției de energie. De aceea trebuie privite nuanțele fiecărui tip de angajare.

Există deja o campanie publică, cu o contribuție ucraineană relevantă, care marchează perspectivele pierderii de poziții în lipsa ajutorului american care nu mai vine. În săptămâna în care Mike Turner, șpreședintele Comisiei de Intelligence a Camerei, anunță că se va vota cu o largă majoritate acest ajutor, mesajele pesimiste se dovedesc a fi la jumătatea drumului între avertisment, transparență și forcing pentru a obține votul în Camera Reprezentanților din Congres, acolo unde este blocată legea bipartizană din Senat de mai bine de 2 luni. Mike Johnson, președintele Camerei, a anunțat deja, ca urmare a atacului masiv cu rachete și drone al Iranului asupra Israelului, că va vota ajutorul pentru Israel, parte a aceluiași pachet. Vom vedea realitatea formulei de lege de finanțare supusă la vot și de vot, respectiv viteza de livrare ulterioară a celor necesare – capabilități și muniție.

Discuția fundamentală lansată chiar de către Președintele Zelenski este de ce Israel și nu Ucraina? De ce SUA, Marea Britanie și Franța au sprijinit interceptarea valului de rachete balistice, de croazieră și drone iraniene asupra Israelului, ajutând statul evreu, dar nu au procedat la fel cu Ucraina? De ce există o formă de tratament diferit în cele două cazuri? De ce Israel și nu Ucraina? E greu de explicat concret și public mai ales publicului ucrainean de ce Ucraina nu este Israel, de ce sistemul de acorduri și angajamente ce privesc Israelul de ani buni - chiar de la fondarea statului, în 1948 - nu se regăsește și nu este replicat ca atarem, în aceeași măsură și cu același pronunțat interes, în Ucraina.

Tot așa cum este evident că Rusia nu este Iranul, deși la capitolul atacului aerian, a fost utilizat un sistem chiar mai generos de rachete asupra Israelului decât în atacurile rusești în Ucraina, dar în fața unei apărări evident mult mai pregătite și mai solide a Tel Aviv-ului. Deci Ucraina va trebui să se mulțumească cu statutul prezent și să-și construiască, în timp, sistemul de alianțe, angajamente, acorduri de securitate și interdependențe multiple și subtile cu statele democratice care să determine, într-o eventuală dată viitoare, potrivit angajamentului G7, o reacție comparabilă cu cea prezentă în cazul Israelului.

Convențional, hibrid, informațional: cele trei războaie suprapuse ale Ucrainei

În fapt, Ucraina se confruntă nu cu un război, ci cu trei războaie concomitente, suprapuse, în același timp. Și trebuie să învingă în toate, tot astfel cum Rusia dacă pierde unul dintre ele, le pierde pe toate, deopotrivă. Este vorba mai întâi de războiul convențional, acolo unde lucrurile sunt la mijloc privind raportul de forțe: o Rusia prevalentă în presiunea pe linia de contact, cu succes în unul sau cel mult două locuri de pe front, dar cu capacitatea de a reacumula trupe în alte locații și a determina schimbări pe front; dar și o Ucraina cu operațiuni complexe în Crimeea, care au adus peninsula mai aproape și au făcut mai fezabilă reintegrarea sa decât a fost vreodată din 2014 până astăzi; cu o acțiune profundă a Ucrainei pe teritoriul Rusiei, până la 1200 km distanță, care a eliminat 15% din capacitatea de rafinare a Rusiei – de aceea importă benzină din Kazahstan – și cu lovituri directe la aeroporturi, cu distrugerea avioanelor și bombardierelor strategice din care Rusia lovește Ucraina; și cu un război adus tot mai mult acasă, nu numai în trgiunile de frontieră, Belgorod, Kursk, dar chiar la ușa fiecărui cetățean rus.

Apoi vorbim despre un război hibrid, acolo unde Ucraina pare să fie mai prezentă și capabilă: a eliminat controlul absolut al Rusiei la Marea Neagră și împins navele rusești în porturi, după ce a scufundat cam o treime din flota rusă la Marea Neagră; a efectuat operațiuni directe pe teritoriul rus sau controlat de ruși, în teritoriile ocupate, eliminând centre de comandă și control, grupări și adunări de trupe rusești, depozite de muniție și combustibili, puncte critice de trecere pe dimensiunea infrastructurii, lovind podul Kerci de două ori precum și alte elemente strategice. În același timp, Rusia a determinat costuri masive infrastructurii de producere a energiei electrice și căldurii din Ucraina sub pretextul tăierii alimentării fabricilor de armament pe care nu le poate atinge, în subteran și buncăre, acolo unde sunt localizate producțiile de armament critice, dar pe care vrea să le lase fără curent, în timp ce comite o crimă împotriva umanității lăsând fără posibilități de a supraviețui civilii din orașele ucrainene aflate departe în spatele frontului. Harkivul este prima problemă a Ucrainei astăzi, pentru că el nu poate fi alimentat prin compensare din lipsa unei rețele potrivite.

În fine, Ucraina luptă un război informațional major al Rusiei, purtat cu nenumărate mijloace și resurse încă nealterate. Și rezistă foarte bine acasă, are unele victorii în Rusia însăși. Dar aici țintele sunt nu numai cetățenii ruși și ucraineni, vizată este voința de a lupta și forța ucrainenilor, hotărârea lor, dar este, totodată, un război pentru a determină schimbări în susținerea internațională, acolo unde narațiunile ruse proiectate în Vest au priză din ce în ce mai mare la categorii reelvante ale societății, chiar în prim planul analiștilor. Aceste narațiuni arată că Rusia e mare și nu poate fi înfrântă pe termen lung, Ucraine e abandonată de SUA, vine și Trump și taie toate finanțările, deja influențează acest aspect prin Congres, deci de ce să mai sprijinim Ucraina dacă tot o să piardă, să mai păstrăm arme și pentru depozitele proprii că nu se știe ce urmează după, să forțăm Ucraina să încheie o pace, orice fel de pace, pentru a scoate tema războiului cu Rusia din agendă.

E adevărat, de partea cealaltă, guvernele naționale și Ucraina însăși fac propriile eforturi pentru a expune falsurile, silogismele și aberațiile din aceste narațiuni rusești, îmbrățișate de zona populistă, anti-sistem, radicală și extremistă din Europa, care o folosește pentru propriul interes. Spunea chiar cineva că, dacă privim cu atenție, în spatele acestei narațiuni au ajuns o parte importantă din cei mai puternici oponenți ai comunismului din Vestul Europei de altădată. Formulele de expunere și argumentare a contrariului, de partea cealaltă, constau în sublinierea principiilor și valorilor de referință, faptul că dreptul internațional nu este negociabil și că poziția statelor alături de Ucraina este una principială, care le apără și pe ele, în egală măsură. Sunt prezentate costurile unei prăbușiri eventuale a Ucrainei sau a absenței sprijinului, tot așa cum natura democratică și lumea bazată pe drepturi nu poate fi susținută și apărată, abandonând Ucraina Rusiei.

De aceea Ucraina trebuie să învingă, iar Rusia trebuie să piardă acest război. Cu recuperarea a cât mai mult din teritoriul național cât mai repede dar și cu așezarea Rusiei din nou în postura reconsiderării opțiunilor sale și a nivelului de ambiție, ba chiar a lidershipului său actual. Este o chestiune fezabilă în timp dar reclamă hotărârea, unitatea și angajamentul comun al democrațiilor și al statelor care nu doresc revenirea războiului ca instrument în politica externă sau politica de putere și cea de Mare Putere în prim planul acțiunii revizioniștilor din sistem.

Nuanțele sunt importante în evitarea coalizării revizioniștilor și recalcitranților de serviciu

Chiar și pentru adepții interesului pe alte meridiane, elementele de argumentare sunt la fel de clare: principalul urmăritor al evoluțiilor din Ucraina este China, iar dacă cineva își imaginează că victoria Rusiei în Ucraina nu ar avea repercusiuni asupra acțiunilor Chinei în Taiwan, se înșeală amarnic. Frontul comun al democrațiilor nu trebuie, însă, să așeze neapărat într-o linie coezivă toți ceilalți actori internaționali care nu sunt în coaliția democrațiilor consacrată: Sudul Global este foarte fericit să primească grâul și cerealele în zona cea mai vulnerabilă, după ce Ucraina a realizat noul coridor de export prin apele teritoriale ale României, Bulgariei și Turciei, iar nealiniații au deja dubii în privința raportului revizionismului rus cu imperialismul și neocolonialismului său.  Tot așa cum așezarea Rusiei, Chinei, Iranului și Coreii de Nord fără nuanțe într-o Axă a Răului de tip nou nu ajută, din contra. Nuanțele dintre aceștia actori sunt foarte importante.

Și chiar dacă China azi furnizează elemente utile pentru extinderea capacității de producție industrială militară a Rusiei, limitele sale sunt clare ca și așteptările sale ca Rusia să încheie rapid războiul, care-i aduce prejudicii. Comerțul internațional este fezabil în stabilitate și securitate, nu în turbulență, război și sancțiuni. China învață masiv și se va raporta la această realitate a cursului războiului, iar eșecul Rusiei va avea importanță cel puțin egală cu o eventuală victorie. Tot așa cum Iranul își păstrează limitele acțiunii sub pragul războiului cu Israelului și în orice caz departe de confruntarea cu SUA. Iar Coreea de Nord depinde doar de umorile și momentele de politică internă ale lui Kim Jong un.

A așeza un front unitar și comun între aceste state înseamnă a le împinge la o alianță reală anti-occidentală și anti-democratică care astăzi nu există chiar și pentru simplul fapt că majoritatea schimburilor Chinei sunt dependente de Occident – 28 % cu UE și 25% cu SUA – iar intrarea Iranului într-un război va redistribui resursele Occidentului pe multiple fronturi înaintea soluționării problemelor cu Rusia lui Putin. Nuanțele sunt extrem de importante în angajările multiple și multifațetate cu diferiții actori dificili ai sistemului internațional, chiar și numai a celor revizioniști și recalcitranți, pentru ca diferențele să rămână prezente și utile în abordare și să nu se constituie o demonizarea în grup, unitară, a tuturor. Principiul dușmanului comun nu ajută Occidentul în fața unei coaliții care polarizează lumea și pregătește confruntarea globală pe diferitele dimensiuni ale războiului contemporan.